.png)
Atașament vs. Orientarea către Egali
În zilele noastre, parentingul a devenit o provocare fără precedent. Simțim ca părinți cum ceva ne scapă în a ne îndeplini rolul cu brio, uneori ajungând să ne îndoim de propriile capacități de a face față situației, neștiind în ce direcție să acționam astfel încât comunicarea cu copiii noștri să dea rezultate, iar relația noastră cu aceștia să nu aibă de suferit.
În articolul de azi vom discuta despre Cum să ne păstrăm copiii aproape și de ce părinții trebuie să fie mai importanți decât prietenii, un articol inspirat din cartea cu același nume, scrisă de Dr.Gordon Neufeld (psiholog în dezvoltarea atașamentului la copii ) și Gabor Mate (psiholog în tratarea traumelor din copilărie) .
Cartea aduce în centrul atenției un nou fenomen. Orientarea copiilor și adolescenților spre prietenii lor mai degrabă decât spre familia lor. Dr. Gordon Neufeld a numit acest fenomen "orientarea către egali”.
Observăm la generația de azi tendința copiilor și a tinerilor de a se îndrepta spre cei de aceiași vârsta cu ei. Copiii vor încerca să găsească la egalii lor sentimentul de acceptare, valori similare și coduri de comportament.
Dr. Gordon Neufeld și Gabor Mate atrag atenția despre cum orientarea spre egali subminează coeziunea familială și încurajează o cultura agresivă și sexualizată - o explicație puternică pentru agresiunile școlare și violență în rândul tinerilor.
Efectele orientării spre egali sunt dureroase și dăunătoare. Odată explicația oferită se va găsi și rezolvarea. Conceptele, principiile și sfaturile practice oferite vor împuternici pe părinți să le satisfacă copiilor nevoia înnăscuta de a-și găsi direcția. Își vor lua drept modele valorile familiei și nu pe cele ale egalilor.
Cu siguranță v-ați pus întrebarea “Ce s-a schimbat între timp? De ce părinții și bunicii noștri s-au descurcat altfel? De ce în trecut lucrurile veneau mai natural, iar relațiile dintre părinți și copii erau mai sudate, mai sănătoase?
Meseria de părinte ar trebui să fie chiar așa de grea? Așa a fost dintotdeauna? Generațiile mai vârstnice s-au plâns de multe ori în trecut că cei tineri sunt tot mai lipsiți de respect și mai indisciplinați, însă azi din ce în ce mai mulți părinți realizează intuitiv că ceva nu este în regulă. Copii nu sunt chiar așa cum ne aminteam noi că eram. Sunt din ce în ce mai reticenți în a urma modelul adulților și se tem tot mai puțin să intre în bucluc. Mulți copii par nepotrivit de sofisticați, istoviți oarecum, pseudo-adulți înainte de vreme. Se plictisesc ușor atunci când nu sunt împreună sau când nu au la îndemână tehnologia. Joaca solitară, creativă pare a ține de domeniul trecutului.
Meseria de părinte pare să se fi schimbat, de asemenea. Părinții noștri erau mai încrezători, mai siguri pe ei înșiși și, de bine, de rău, aveau un impact mai mare asupra noastră. Pentru mulți dintre noi a fi părinte nu este ceva ce vine natural.
Lipsa contextului pentru parenting
Ce s-a schimbat așadar? Problema într-un cuvânt e contextul.
Nu contează cât de bine intenționați, cât de iscusiți sau plini de compasiune suntem, a fi părinte nu este ceva în care ne putem angaja cu orice copil. Parentingul are nevoie de un context pentru a fi eficient. Un copil trebuie sa fie receptiv dacă vrem să avem succes în a-l îngriji, alina, îndruma.
Dacă abilitățile de parenting sau faptul de a iubi un copil nu sunt suficiente, de ce este nevoie? Există un tip de relație specială indispensabilă, fără de care parentingul nu poate avea o fundație solidă. Psihologii și alți cercetători în dezvoltarea umană o numesc relație de atașament.
Pentru ca un copil să-i permită unui adult să-i fie părinte, el trebuie să se atașeze în mod activ de acel adult, să își dorească apropierea și contactul cu el.
La începutul vieții acest impuls de a se atașa este fizic - copilul se agață efectiv de părinte și are nevoie să fie ținut în brațe. Dacă mai departe totul se desfășoară conform planului, atașamentul va evolua într-o apropiere emoțională și într-un final într-un sentiment de intimitate psihică. Este foarte dificil să fii părintele sau educatorul unui copil căruia îi lipsește acest tip de conexiune cu persoanele responsabile pentru el.
Relația de atașament este singura care poate oferi contextul potrivit pentru creșterea unui copil.
Secretul parentingului constă nu în ceea ce face părintele, ci mai degrabă în ceea ce este părintele în ochii copilului. Când copii caută apropierea și contactul cu noi, devenim ghizi, modele, profesori, antrenori, putem oferi confort și alinare.
Pentru copilul atașat de noi devenim punctul de sprijin de la care pleacă să exploreze lumea și unde poate găsi confort la nevoie, sursa primară de inspirație.
Toate abilitățile de parenting din lume nu pot compensa lipsa relației de atașament. Dragostea pe care o oferim nu poate ajunge la copil fără cordonul ombilical psihologic creat de atașament.
Relația de atașament a unui copil față de părinte trebuie să dureze atâta timp cât copilul are nevoie să fie îndrumat.
Acest lucru devine tot mai dificil în lumea de azi. Părinții nu s-au schimbat – nu au devenit mai puțin competenți au devotați. Natura fundamentală a copiilor nu s-a schimbat nici ea – nu au devenit mai puțin dependenți sau mai rezistenți.
Ceea ce s-a schimbat este cultura în care ne creștem copiii. Atașamentul copiilor față de părinți nu mai primește sprijinul de care are nevoie din partea culturii și a societății. Chiar și relațiile părinte-copil care sunt puternice la început pot fi subminate pe măsură ce copilul pășește într-o lume care nu mai apreciază și nu mai întărește relația de atașament.
Impactul culturii egalilor
Principalul și cel mai dăunător tip de atașament concurent care subminează autoritatea și iubirea părinților este legătura tot mai puternică pe care o au copii noștri cu cei de vârsta lor.
Pentru prima dată în istorie, tinerii apelează la cei asemenea lor pentru instrucție, modelare și îndrumare, în loc să se îndrepte spre mame și tați, educatori și alți adulți responsabili. Nu mai sunt ușor de manevrat, docili și nu se mai maturizează deoarece nu mai primesc îndrumare de la adulți.
Copiii sunt crescuți mai degrabă de persoane imature, care nu au cum să-i ghideze spre maturitate. Copiii se cresc unii pe alții.
Termenul care pare să exprime cel mai bine acest fenomen este orientarea spre grupul de egali. Această orientare spre grup ne-a înăbușit instinctele de a fi părinți, a erodat autoritatea noastră firească și ne-a determinat să fim părinți nu cu inima, ci cu capul – din manuale, conduși de sfaturile experților.
Ce este orientarea spre egali?
Orientarea reprezintă impulsul cuiva de a-și stabili repere și de a se familiariza cu mediul, este o necesitate și un instinct omenesc fundamental. Atașamentul și orientarea sunt strâns împletite. Oamenii, la fel ca alte creaturi, se orientează automat căutând indicii la cei de care sunt atașați.
Instinctul de orientare al oamenilor este similar cu instinctul unui pui de rață. Proaspăt ieșit din ou, acesta de atașează imediat de mama sa – o urmează peste tot, fiind atent la exemplul și indicațiile ei până devine matur și independent.
Totuși, în absența mamei-rață puiul va începe să urmărească cel mai apropiat obiect în mișcare – un om, un câine sau o jucărie mobilă. Firește că nici omul, nici câinele și nici jucăria nu sunt la fel de potriviți ca mama sa în a conduce puiul spre maturitate.
În mod similar, dacă niciun adult nu este disponibil, copilul se va orienta spre oricine este aproape.
Tendințele sociale, economice și culturale din ultimele cinci sau șase decenii au strămutat părintele din poziția sa de influență asupra orientării copilului. Grupul de egali a ocupat acest vid de orientare, cu rezultate deplorabile.
A nu se înțelege că cei mici nu ar trebui să-și facă prieteni, dimpotrivă, aceste legături sunt naturale și chiar recomandate, problema este atunci când dezvoltarea copiilor este influențată preponderent de alți copii.
Cine și ce ne dorim să fim sunt definite de orientarea noastră, de modelele pe care ni le alegem cu privire la comportament și cum acționăm – de persoana cu care ne identificăm. Pentru mult prea mulți copii din ziua de azi egalii au înlocuit părinții în determinarea nucleului personalității lor.
Orientarea tot mai frecventă înspre grupul de egali are efecte devastatoare în rândul copiilor, crescând îngrijorător rata suicidului în ultimii 50 de ani în America de Nord pentru grupul de vârstă 10-14 ani.
Ceea ce se află de fapt în spatele acestor sinucideri este revelator - NU respingerea paternală este principalul factor, ci respingerea și hărțuirea din partea grupului de egali.
Ce putem face pentru a salva situația?
Vestea bună este că nu putem anula forțele sociale, economice și culturale care dirijează orientarea spre grupul de egali, însă putem face multe acasă și la școală pentru a împiedica înlocuirea noastră prematură.
Deoarece cultura nu ne mai conduce copiii în direcția corectă – spre independența autentică și spre maturitate – părinții și ceilalți adulți implicați în creșterea copiilor sunt mai importanți ca niciodată.
Adulții care își ancorează stilul de parenting într-o relație solidă cu copilul sunt părinți în mod intuitiv. Nu au nevoie de tehnici și manuale pentru că acționează cu înțelegere și empatie. Dacă știm cum să ne purtăm cu copiii noștri și cine să fim pentru ei, vom avea nevoie de mai puține sfaturi despre ce să facem.
Abordările practice, concrete apar în mod spontan odată ce relațiile au fost restabilite.
Cum fiecare abordare în tratarea problemei este diferită de la caz la caz, depinde de noi ca părinți să ne dăm seama în ce direcție trebuie să ne îndreptăm eforturile pentru a ne ține copiii aproape.
Sursa articol – cartea “Cum să ne păstrăm copiii aproape” – Dr Gordon Neufeld și Gabor Mate, MD
